Nu stiu inca ce titlu...

Am ieşit mai deunăzi, afară, la plimbare,
Şi nu fără mirare asupră-mi am simţit
Cum soarele revarsă lumină şi dogoare,
Deşi de ceva vreme timpu-l credeam oprit.

Deodată, dintre frunze, plesnind de încântare,
Blânda privighetoare cântu-i şi-a slobozit!
Însă pe lângă mine trec tot nepăsătoare
Suflete chinuite, cu spiritul zdrobit.

De ce? De ce e soarta atâta de injustă?
De ce nu poate omul ca pasărea în zbor
Să cânte? Îi e inima cuprinsă ca de-o crustă.

Prin ea către-a lui semeni priveşte trist, cu dor,
Îi vede toată viaţa iubirea cum n-o gustă,
Cum în ură şi moarte se-neacă lumea lor.

Patetica

Praful aşteptării curge în şiroaie,
Băltind peste a memoriei turbă,
Iar ploaia noroieşte şi înmoaie
Tot colbul care sunt, cu grabă surdă.

Văpăi năclăite umplu de sudoare
Strada şi trotuarul unde-am întâlnit
Pentru prima oară, într-o zi cu soare,
Glasul ce-n auzu-mi s-a întipărit.

Dar nici până astăzi limpede nu-mi este;
Când, cum şi de unde tu ai apărut?
Căci mintea nebună prea îmi joacă feste,

Îmi cântă sfârşitul fără de-nceput;
Şi nu pot a crede în astă poveste,
C-a rămas în urmă-ţi numai un sărut.

Amurg

În timp ce glonţu-mi răscoleşte emisfera dreaptă
Şi simt sinapsele că-mproaşcă cu venin,
Cu cartea-n mână, strig spre el "Aşteaptă!
Doar două pagini şi-ăst capitol să-l termin..."

Se uită tâmp spre mine şi-a flintei ţeavă îndreaptă
Spre tâmpla mea, încet, rânjind gol si hain;
Dar parcă rândurile-n faţă-mi se deşteaptă,
Măcinând buchiile-n praf de puşcă fin.

Dar nu mai pot să ţin în mână cartea,
Iar ochii să-i ţin deschişi nu mai pot;
Nesomnul poate că-şi cere acum partea,

Ori poate stihurile ce-au rămas doar un ciot;
O şoaptă fină însă spune: "Moartea,
Cum viaţa toate-ncepe, ea-ncununează tot!"