Nu stiu inca ce titlu...

Am ieşit mai deunăzi, afară, la plimbare,
Şi nu fără mirare asupră-mi am simţit
Cum soarele revarsă lumină şi dogoare,
Deşi de ceva vreme timpu-l credeam oprit.

Deodată, dintre frunze, plesnind de încântare,
Blânda privighetoare cântu-i şi-a slobozit!
Însă pe lângă mine trec tot nepăsătoare
Suflete chinuite, cu spiritul zdrobit.

De ce? De ce e soarta atâta de injustă?
De ce nu poate omul ca pasărea în zbor
Să cânte? Îi e inima cuprinsă ca de-o crustă.

Prin ea către-a lui semeni priveşte trist, cu dor,
Îi vede toată viaţa iubirea cum n-o gustă,
Cum în ură şi moarte se-neacă lumea lor.